joi, 21 mai 2015

Dor de munte, dor de natură, dor de viață sălbatică.

    Din decembrie n-am mai scris pe blog.
    Poate din comoditate, poate din lipsă de timp liber, poate din cauza oboselii. Sau din cauza lipsei de inspirație. E greu cu inspirația asta atunci când vine vorba despre scris iar atunci când vorbim despre fotografie lucrurile se complica tare mult și merg către o zonă cu sentimente care mă frământă de ceva vreme. Nu mă întreb dacă sunt un bun fotograf, nu mă întreb dacă pozele mele plac ci mă întreb dacă în natură trăiesc cu adevărat momentele. Mă întreb dacă nu cumva folosesc sălbaticia într-un anume interes greșit, acela de a poza. Doar de a poza.
    Am învățat în ultima perioadă că în goana după o fotografie bună, lași cu certitudine în urmă clipe fabuloase, lași în urmă trăiri în același ritm cu viața sălbatică din jurul tău și chiar cu peisajul ce te înconjoară. Cum am observat asta? Foarte simplu...m-am ascuns în munte, m-am ascuns jos la câmpie într-un foișor, m-am ascuns în păpădii și pur și simplu am așteptat. Ore întregi, singur! E foarte adevărat că în astfel de momente îți trec tot felul de gânduri prin cap (și încerci cât de cât să le pui în ordine), e adevărat că uneori vorbești singur dar e foarte adevărat că așteptarea merită. Când viața apare în zonă, totul se transformă, te muți într-un documentar și privești uimit cum se manifestă. Privești iepuri care aleargă printre capre negre (pare destul de ciudat), capre negre care sunt înzestrate din plin cu un spirit ludic ieșit din comun, privești un căprior cum își apără teritoriul, privești în ochi un ied de cerb lopătar speriat cerând ajutorul mamei, privești un fazan care se umflă la propriu în pene lângă un harem de fazanițe. Asculți îngrozit boncănitul cerbilor carpatini și înjuri de mama focului un huhurez mic care îți cântă noaptea deasupra capului într-o pădure de șes atunci când tu încerci să dormi. 
    După ce trăiești toate astea, fotografule de natură, ai dreptul să pozezi. Și să te întorci acasă cu o fotografie. E suficient. 
    Nu alergați după poze, trăiți momente.
    Având în vedere faptul că n-am fost chiar atât de activ în ultima perioadă am să înșir mai jos o serie de poze care îmi reprezintă stilul și îmi scot în evidență trăirile. 
    Poze din iarnă: 


























    Iarna a trecut și dorul de verde s-a aprins teribil într-o serie de poze de primăvara: 










    După atât de bine definitul constrast de primăvara între vegetația adormită și vegetația grăbită să se afirme a urmat verdele crud de mai, din pădurile de șes. Și revenirea la viață, în adevăratul sens al cuvântului și al frumuseții: 















    Am mers și în Măcin, e perioada cea mai frumoasă din an pentru poze, acolo. E tare fain. 









    Animale pozate: căprior, iepure de câmp, gușter, lebedă, capră neagră, cinteză de iarnă, acvilă de munte, pițigoi, huhurez mare.
    Cam atât. Noapte bună acolo la voi!  

marți, 2 decembrie 2014

Apusul promis. Din Cozia

    Așa cum am promis, revin cu o postare despre un apus frumos în Cozia. A fost un apus furtunos, cu o lumină cum rar am întâlnit în ieșirile mele prin munți. Și n-am prea stat în casă. :)
    Pe Cozia se poate ajunge și cu mașina destul de repede și de comod. Având în vedere faptul că în ultima perioadă am lucrat în weekend-uri am ales varianta cu mașina, tocmai pentru a prinde ultima rază. Am alergat pe drumul forestier și m-am oprit acolo unde am considerat că lumina se va dezlănțuii în toată splendoarea sa. Nu am trecut indiferent pe lângă bradul cu două vârfuri, un brad vestit în acest masiv, un brad despre care mi-a povestit domnul Dinu Boghez. Din noroc sau din pură întâmplare, am găsit soarele acolo unde a trebuit. Între vârfuri :)



    În lumină, brazii ardeau. Granița dintre umbră și lumină mi-a atras atenția și am reușit să pozez un moment unic pentru mine. O astfel de atingere ciudată a luminii pe munte nu prea am văzut, am trăit un contrast rar de culoare, pe care aparatul foto l-a înțeles bine. Mulțumesc Cozia! :)


    Către Munții Căpățânii spectacolul a continuat cu un amestec de culoare și lumină senzațional.




 

 Am urmărit atent mișcarea norilor și am asemanat-o cu o cascadă :)




    Îmi e dor de munte! Îmi e dor de un ceai făcut la arzător în zăpadă la ușa cortului, îmi e dor de sunetul izoprenului de iarnă în contact cu zăpada, îmi e tare dor de o noapte în sacul de dormit fie în refugiu fie în cort. Vreau să aud zăpada sub bocanc în timp ce alerg singur către un răsărit roz, la peste 2400 m. Îmi e dor de casă, de Făgăraș! :)

   La munte a nins. Muntele e alb de nea.

   Vin!






















































































luni, 24 noiembrie 2014

Simplu și surprinzător. Cozia

    Am subestimat întotdeauna frumusețea acestui munte. Tatăl meu m-a îndreptat mereu către meleagurile Vâlcene și din păcate le-am descoperit cam târziu.
    În Cozia am ajuns anul trecut pe vremea asta. Și am aflat că e Parc Național. Da, unul din cele două Parcuri Naționale din Vălcea și unul din cele treisprezece din țară. Are trasee spectaculoase iar fauna și flora sunt minunate. E primitor dar în același timp iți poate arăta zone spectaculoase și abrupte unde nu ai ce cauta fără corzi. Îi mulțumesc Domnului Dinu Boghez pentru toate informațiile și zonele minunate pe care mi le-a arătat - http://dinuboghez.blogspot.ro/ . Și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că am cunoscut acest om. :)
    Din cele patru ture în acest masiv m-am întors acasă cu poze puține. E un masiv cu un potențial fotografic imens dacă îl cunoști bine, mereu are un as în mâneca pe care îl arată doar atunci când consideră că îl meriți. Ți-l arată doar după ce petreci mult timp în zonă și ți-l va arăta doar atunci cănd ești capabil să îl înțelegi ca munte. E destul de complicat. Văzut din Făgăraș pare un deal. E un zeu. Cozia este un munte fantastic, e minunat.


      Am petrecut clipe solitare la răsărit în mijlocul naturii și am avut parte de momente cum rar am întâlnit pe munte. Am mers prin ceață și am primit în dar ferestre de lumină cu capre negre în cadru. Nu știu ce am făcut să merit asta dar cred că întreaga vină aparține muntelui. După cadrul de mai jos poți alerga o viață întreagă pe creste, poți urca ore întregi cu noaptea în cap la răsărit cu riscul de a te întoarce acasă cu cardul gol. Am plecat la drum în munte cu poza asta în cap multă vreme. A fost un vis care de curând a devenit realitate. Mulțumesc Cozia :) !


    În ceața răsăritului o nălucă a apărut. Desprinsă parcă din iad, mi-a dăruit clipe pline de emoții, amintiri pe care nu am cum să le uit și momente pe care nu am cum să le exprim în cuvinte. A fost prima dată când mi-a tremurat mâna pe un aparat foto. Cozia, te iubesc!





   Am știut că în zonă nu sunt singur. Tot timpul am știut că eu sunt în plus. Că încalc un teritoriu, am simțit că sunt turist în Cozia și că deranjez zona. Într-una dintre dimineți, primele raze rozalii au căzut peste ținutul caprelor negre. Un mascul abia ieșit din rut căuta hrană într-un loc tare drag mie :). Un răsărit care a durat câteva clipe a rămas unul plin e de emoție și lumină roz. E prima dată când pozez o capră la răsărit. Mai vreau!





    Cu plafonul de nori sub tine trebuie să ai răbdare. Stai locului minute bune cu ochii pe orice detaliu mic care iese în evidență. Atunci când în marea de nori apare un brad curajos, unul singur, după minute întregi, realizezi că există speranțe în tot ceea ce faci. Realizezi că viața fără răbdare și fără speranță e o pierdere imensă de timp. Cum fiecare secundă este un dar, aceasta merită traită la maxim. Eu o trăiesc prin aparatul foto, prin clipele petrecute în spatele senzorului și mă bucur ca un copil atunci când prind un moment fain.





    Am vorbit numai despre răsărit. Apusul mai așteaptă până data viitoare.  Dar... multă lume prinde apusul, puțină lume se trezește la răsărit :).



    Noapte bună acolo la voi!




































































joi, 16 octombrie 2014

Toamnă in Buila

    Weekendul trecut am fost prin Buila - Vânturarița și am trăit toamna in adevaratul sens al cuvăntului. Cu prieteni buni am asistat la un spectacol fabulos al naturii în luna octombrie la un spectacol care va rămâne în mintea mea multă vreme. Și pe blog.
    Multe cuvinte nu am, pentru ca acolo am rămas fără. Am câteva poze :)